După licitația de 123,8 milioane de lei despre care am scris anterior, proiectul Platformei Naționale de Interoperabilitate a ajuns într-o etapă nouă: au fost depuse trei oferte. În cursă au intrat Ventivo Capital, asocierea Metaminds și Logika IT Solutions, precum și asocierea condusă de Vodafone România, alături de Codata Software Solutions și Maguay Computers. Procedura a fost lansată de ADR pentru un contract estimat la 123,8 milioane lei, cu o durată de maximum 24 de luni de la semnare.
Asta contează pentru că PNI nu este încă un portal pentru cetățeni, ci infrastructura din spatele viitoarelor servicii publice digitale. Potrivit caietului de sarcini, platforma ar trebui să permită schimbul de date între instituții pe principiul „once-only”, adică statul să nu mai ceară aceeași informație de mai multe ori aceluiași cetățean sau aceleiași companii. În aceeași logică, PNI ar trebui să lege între ele registrele de bază, sistemele instituțiilor și huburile sectoriale, astfel încât documentele justificative să circule digital între administrații, nu pe hârtie sau pe email.
Pe hârtie, arhitectura este una ambițioasă. PNI ar urma să se integreze cu nodul eIDAS, cu ROeID, cu Single Digital Gateway și cu sistemele de servicii ale unor instituții precum MAI, ANAF, ONRC, Ministerul Educației sau MAE. Tot prin acest proiect ar urma să prindă formă și Registrul Național al Registrelor, adică inventarul care ar trebui să spună clar ce registre există, cine le administrează, ce date conțin, cine are voie să le folosească și în baza cărei reguli legale.
Aici este și miza reală a proiectului. PNI nu promite doar digitalizarea unui flux, ci încearcă să atace problema mai grea a administrației românești: faptul că fiecare instituție are propriul sistem, propriile definiții, propriile registre și propriul ritm de modernizare. Dacă platforma va funcționa așa cum este descrisă în documentație, ea ar trebui să creeze un strat comun de schimb de date între instituții. Dacă nu, riscă să devină încă o piesă centrală care există tehnic, dar nu schimbă fundamental experiența cetățeanului.
De aceea, etapa ofertelor este mai importantă decât pare. În acest moment, discuția nu mai este despre dacă PNI se face sau nu, ci despre cine o va construi și cât de repede va putea fi livrat ceva funcțional. Faptul că au venit trei oferte arată că există competiție reală pentru contract și că proiectul este suficient de mare încât să atragă atât companii de integrare software, cât și jucători mari din telecom și infrastructură IT.
Dar tocmai aici începe partea complicată. O platformă de interoperabilitate nu se măsoară doar în linii de cod sau în cât de frumos arată interfața. Se măsoară în câte instituții chiar se conectează, în calitatea datelor din registre, în regulile de acces, în guvernanță și în capacitatea statului de a impune standarde comune. Cu alte cuvinte, contractul care urmează să fie atribuit va cumpăra software și integrare, dar nu va cumpăra automat și colaborarea dintre instituții. Iar în România, exact aceasta este de obicei partea mai grea.
Pe scurt, PNI a trecut din faza de anunț într-o fază mai concretă, în care statul trebuie să aleagă constructorul unei infrastructuri pe care o invocă de ani buni ca soluție împotriva „dosarului cu șină”. Următorul test nu va fi cine câștigă licitația, ci dacă platforma ajunge să fie folosită ca infrastructură reală pentru servicii publice digitale, nu doar ca încă un proiect strategic care există mai ales în prezentări.