Un nou raport lansat de Digital Nation, intitulat Digital Governance Framework for Romania, pune în oglindă o realitate pe care o intuim de ani de zile: România vorbește despre digitalizare, dar o tratează ca pe o listă de proiecte, nu ca pe o transformare. Documentul avertizează că lipsa unei conduceri strategice clare, fragmentarea instituțională și slaba capacitate de implementare mențin administrația publică într-un blocaj care devine sistemic. Pe scurt, avem legi, avem proiecte, dar nu avem o viziune comună și nici o responsabilitate clară pentru rezultate.
Deși infrastructura tehnică a țării este decentă, serviciile publice digitale rămân slabe, necoordonate și rareori gândite pentru nevoile reale ale cetățenilor. Ministerele și agențiile rulează proiecte independente, fără o autoritate centrală care să impună standarde, să asigure interoperabilitatea și să urmărească performanța. Autoritatea pentru Digitalizarea României, în forma actuală, are un rol tehnic, dar nu și mandatul politic sau forța instituțională de a conduce o transformare la scară națională.
Problema nu e doar tehnică, ci profund managerială. Un stat care își dorește digitalizare ar trebui să funcționeze, măcar în această privință, ca o companie. O companie știe ce servicii oferă, cui, cum, prin ce canale și cu ce standard de calitate. Măsoară, corectează, optimizează. În schimb, statul român digitalizează procese fără să știe exact ce produs final oferă cetățeanului: un serviciu mai rapid? Mai transparent? Sau doar un portal în plus, care reproduce birocrația într-un format online?
Raportul Digital Nation propune un model de guvernanță digitală în patru niveluri — de la o conducere politică de vârf responsabilă pentru agenda digitală, până la o agenție de implementare subordonată direct acesteia. Este o propunere solidă, aliniată cu practicile internaționale, dar ar necesita o schimbare de logică: digitalizarea nu e despre aplicații și servere, ci despre guvernanță, competență și coordonare. România nu duce lipsă de tehnologie, ci de lideri capabili să construiască un sistem coerent.
Deficitul de competențe este o altă rană deschisă. Peste 60% dintre funcționarii publici nu au urmat niciun curs de formare digitală. În administrație aproape că nu există roluri dedicate pentru specialiști în design de servicii, management al produsului sau analiză de date. Cu alte cuvinte, statul nu are arhitecți ai propriei transformări. Iar acolo unde există inițiative, ele sunt fie temporare, fie izolate, pierzându-se în birocrație și lipsa de continuitate politică.
Pentru ca digitalizarea să devină realitate, statul român ar trebui să facă exact ceea ce face o companie care vrea să supraviețuiască pe o piață competitivă: să-și definească portofoliul de servicii, să-și clarifice procesele interne, să investească în competențe și să-și măsoare constant performanța. Ar trebui să existe indicatori clari — timp de procesare, grad de satisfacție, nivel de adopție — și o raportare transparentă către public. Digitalizarea nu se măsoară în comunicate, ci în experiența cetățeanului atunci când interacționează cu statul.
Dar pentru asta e nevoie de ceva ce România pare să nu fi reușit încă să construiască: voință politică și viziune. Proiectele se succed odată cu guvernele, strategiile se rescriu înainte de a fi aplicate, iar reforma digitală este privită ca o temă tehnică, nu ca una strategică. Fără o conducere clară, un consiliu care decide și o agenție care livrează, România va continua să confunde digitalizarea cu automatizarea hârtiilor.
Poate că adevărata întrebare nu este cât de digitalizată va fi România în următorii ani, ci dacă va avea curajul să se comporte, pentru prima dată, ca o organizație modernă: cu obiective clare, cu răspundere, cu transparență. Iar dacă statul nu e capabil să funcționeze ca o companie, poate că cetățenii vor începe să-l trateze ca pe una — cerându-i, pe bună dreptate, performanță în schimbul contribuțiilor lor.
Raportul poate fi descarcat de pe site-ul Edge institute: link.