Republica Moldova a lansat aplicaţia Evo pe 6 iunie 2024, care promite să devină poarta unică spre serviciile publice. Cetăţenii îşi pot accesa cartea de identitate, permisul de conducere, certificatul de înmatriculare sau de naştere direct din telefon, într-un format digital recunoscut oficial de stat. Este un pas care, la prima vedere, pare firesc în 2025, dar care rămâne un deziderat în multe alte ţări mai mari şi mai bogate, inclusiv în România.
Evo a fost dezvoltată de Agenţia de Guvernare Electronică din Republica Moldova, sub coordonarea Ministerului Dezvoltării Economice şi Digitalizării. Aplicaţia centralizează documente personale, permite verificarea acestora prin coduri QR, oferă acces la plăţi şi la servicii publice integrate. În spatele acestei simplităţi aparente se află ani de muncă în interoperabilitate, infrastructuri digitale şi reforme legale care au permis recunoaşterea juridică a actelor digitale. Cu alte cuvinte, nu e doar o aplicaţie: este o arhitectură tehnologică gândită în jurul cetăţeanului.
Moldova a înţeles rapid că digitalizarea reală nu înseamnă doar digitalizarea formularelor, ci transformarea întregului mecanism de interacţiune între stat şi cetăţean. O lege adoptată în 2023 recunoaşte oficial documentele digitale, ceea ce înseamnă că oamenii nu mai trebuie să arate documentele fizice pentru a-şi dovedi identitatea. În paralel, infrastructura guvernamentală de schimb de date asigură colaborarea instituţională, permiţând ca datele să circule între autorităţi fără ca cetăţeanul să devină curierul propriei biografii.
Rezultatul este vizibil: o aplicaţie funcţională, accesibilă publicului, construită cu sprijinul unor parteneri internaţionali. Moldova nu a inventat roata, dar a reuşit să o facă să se învârtă într-un ecosistem coerent. Este o dovadă că dimensiunea nu este întotdeauna o barieră, ci uneori un avantaj. Ţările mici pot decide repede, pot pilota soluţii şi pot corecta direcţia fără greutatea unei birocraţii masive.
România, în schimb, se află la o altă etapă a aceluiaşi drum. Cartea electronică de identitate – CEI – este deja realitate pentru aproape 800.000 de cetăţeni. Termenul de emitere a fost redus la câteva zile, iar unele instituţii – precum Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul de Externe şi patru bănci comerciale – sunt deja conectate la sistemul de interoperabilitate gestionat de MAI. În paralel, România a lansat soluţia de identitate digitală ROeID, care funcţionează ca sistem de autentificare unică (single sign-on) pentru serviciile guvernamentale digitale. ROeID trebuie integrată cu CEI şi creează două elemente cheie: autentificare digitală şi identitate digitală. În plus, Serviciul de Telecomunicații Speciale (STS) emite semnături electronice calificate, astfel încât cetăţeanul român să poată semna documente în relaţia cu statul în format electronic, complet legal şi valid. Toate aceste componente indică că România are ingredientele tehnice – dar trebuie să le lege între ele strategic.
Proiectul românesc este ambiţios, dar fragmentat. Există platforme funcţionale, dar ele rareori comunică între ele. Fiecare instituţie are propriul portal, propriul mod de autentificare, propriul mod de a stoca datele. În locul unei viziuni unificate, România funcţionează încă pe logica „fiecărei insule digitale”. Este o infrastructură solidă, dar fără o punte comună. CEI şi ROeID au potenţialul de a deveni nucleul unui ecosistem integrat, dar până acum sunt mai mult chei de acces decât interfeţe care transformă experienţa cetăţeanului.
Diferenţa dintre Moldova şi România nu este una tehnologică, ci de arhitectură şi viziune. Moldova a ales să construiască un singur punct de contact – o aplicaţie în care totul se leagă de identitatea digitală a cetăţeanului. România, în schimb, are mai multe puncte de contact, dar niciunul central. E un paradox: România are resurse, finanţări europene şi o infrastructură IT publică dezvoltată, dar îi lipseşte acel strat de coerenţă care transformă infrastructura în experienţă.
Privind comparativ, statele mici par să aibă un avantaj în digitalizare. Estonia, Letonia, Lituania, dar şi Singapore sau Dubai au demonstrat că atunci când vrei să construieşti un stat digital, contează mai mult arhitectura decât mărimea. Odată ce ai o bază de date unică, un mecanism de autentificare sigur şi o viziune politică coerentă, restul ţine doar de execuţie. De exemplu, Estonia oferă cetăţenilor peste 99 % din serviciile online; Dubai a creat aplicaţia DubaiNow unde plăteşti taxe, amenzi, facturile şi chiria; în Singapore, MyInfo centralizează toate datele personale şi cetăţeanul îşi poate completa automat formularele publice fără să introducă niciun rând manual. Toate aceste modele au un numitor comun: identitate digitală puternică şi strategie de interoperabilitate pe termen lung.
Digitalizarea nu înseamnă doar cod şi servere, ci o filozofie de guvernare. În Moldova, decizia de a recunoaşte documentele digitale a fost esenţială: fără bază legală, orice aplicaţie ar fi rămas doar o vitrină tehnologică. În România, unde fiecare instituţie tinde să aibă propriul ritm, provocarea nu este lipsa de competenţă tehnică, ci lipsa de coordonare. În locul unei viziuni comune, avem o colecţie de proiecte. În locul unui drum, o serie de poteci care uneori se intersectează, alteori se pierd.
Evo nu este o revoluţie tehnologică, ci una organizaţională. În spatele ei stă o echipă mică, dar cu mandate clare şi sprijin politic. România are resursele pentru un salt similar, dar pentru asta ar trebui să-şi asume o direcţie clară: statul ca platformă, nu ca reţea de portaluri.
Într-o lume în care identitatea digitală devine cheia tuturor interacţiunilor, întrebarea nu mai este dacă vom avea un stat digital, ci cum şi când. Moldova arată că se poate – repede, coerent, cu o viziune clară. România are toate piesele pe masă, dar încă le aşază pe rând. Poate că nu ne lipsesc tehnologiile, ci curajul de a le lega între ele.