Ce schimbă concret această lege?
Legea elimină obligația de a merge fizic la ghișeu pentru a obține datele de conectare necesare accesării platformelor online ale direcțiilor de înmatriculări auto și pașapoarte. Practic, pentru serviciile de înmatriculare, procesul devine integral online: nu mai este nevoie să mergi deloc la ghișeu pentru partea de activare și acces la serviciu. Este o simplificare reală pentru cetățeni.
Este o lege bună pentru cei care își înmatriculează mașina?
Da. Din perspectiva utilizatorului, legea elimină un drum inutil, reduce birocrația și permite ca întregul proces de acces la serviciu să fie digital. Pentru cei care se lovesc de birocrația direcțiilor de înmatriculări, această schimbare este binevenită și va avea un impact imediat.
Atunci de ce apar semnele de întrebare?
Pentru că România continuă un model de digitalizare fragmentată, în care soluțiile sunt dezvoltate individual, instituție cu instituție, iar Parlamentul intervine cu legi separate pentru fiecare serviciu public care are nevoie de modernizare. Chiar dacă legea rezolvă o problemă punctuală, modul de lucru nu scalează la nivelul unui stat modern.
De ce nu este ideal să facem legi separate pentru fiecare serviciu digital?
Digitalizarea unui stat nu se poate face prin 100 de legi mici pentru 100 de servicii. Țările care au reușit transformarea digitală – Estonia, Danemarca, Finlanda, Portugalia – au:
• un singur mecanism național de identitate digitală;
• o arhitectură unică de interoperabilitate;
• standarde tehnice obligatorii pentru toate instituțiile;
• o lege-cadru pentru furnizarea serviciilor digitale.
Nimeni nu reglementează prin lege „cum obții un user” pentru fiecare instituție în parte. Acelea sunt detalii care se stabilesc în norme unitare, nu prin legislație individuală.
Dar România nu are deja un cadru general?
Există începuturi, însă sunt incomplete. Legea 242/2022 privind interoperabilitatea este un pas important, dar nu este aplicată în mod real. Instituțiile:
• nu sunt obligate să folosească un mecanism unic de autentificare (ROeID);
• nu au sancțiuni dacă ignoră interoperabilitatea;
• își pot continua dezvoltarea propriilor platforme și fluxuri separate;
• își definesc proceduri tehnice proprii.
Fără aplicarea unei legi-cadru, fiecare instituție ajunge să își creeze propriul mic ecosistem digital.
De ce este o problemă acest model „pe bucăți”?
Pentru că duce exact la situații ca cea de acum: o lege pentru înmatriculări, alta pentru pașapoarte, alta pentru ANAF, alta pentru CNAS și tot așa. Fără standardizare, România rămâne un mozaic de soluții separate, adesea incompatibile, greu de întreținut și costisitoare.
Ce ar trebui să existe, în mod ideal?
Un stat digital funcționează pe baza:
• unui mecanism unic de identitate digitală, obligatoriu pentru toate instituțiile;
• unei legi-cadru pentru serviciile publice digitale;
• standardelor uniforme pentru API-uri, autentificare și acces la date;
• procedurilor tehnice stabilite unitar, nu prin legi separate;
• interoperabilității aplicate real, nu doar teoretic.
Acest model permite scalare, eficiență, costuri mai mici și o experiență uniformă pentru cetățeni.
Ce înseamnă noua lege în contextul acestui tablou mai mare?
Este, fără îndoială, un pas înainte: înmatriculările și accesul la serviciile direcțiilor MAI devin mai simple și complet online. Este util, practic și imediat benefic. Însă legea dezvăluie din nou modul în care România rezolvă problemele: punctual, prin excepții, în loc să creeze un cadru general care să facă inutile astfel de intervenții legislative pe viitor.
Concluzia: pas înainte, dar printr-un model care nu scalează
Digitalizarea înmatriculărilor este un lucru bun. Legea rezolvă o problemă reală pentru cetățeni. Dar abordarea legislativă arată lipsa unui sistem unitar de reguli și standarde digitale aplicabile tuturor instituțiilor. România are nevoie de un fundament comun – identitate digitală unică, norme tehnice unitare și interoperabilitate reală – dacă vrea să treacă de la soluții fragmentate la digitalizare adevărată.