Comisia Europeană a lansat apelul pentru construirea a până la șapte gigafabrici de inteligență artificială în Europa, într-un program care ar trebui să mobilizeze peste 30 de miliarde de euro. Inițiativa este parte din planul prin care UE încearcă să reducă dependența de infrastructura AI din Statele Unite și China.
O gigafabrică AI nu este o fabrică în sens industrial clasic, ci un centru foarte mare de calcul. Ea combină procesoare specializate pentru AI, centre de date, cloud, software, conectivitate rapidă și energie suficientă pentru antrenarea și rularea modelelor avansate. Antrenarea înseamnă construirea modelului pe volume mari de date, fine-tuning-ul înseamnă adaptarea lui pentru un domeniu sau o companie, iar inferența este folosirea modelului de către utilizatori, aplicații sau instituții.
Comisia spune că proiectele vor fi conduse de consorții industriale, cu sprijin public de până la 10 miliarde de euro din fonduri UE și contribuții naționale. Scopul este atragerea a cel puțin 20 de miliarde de euro din investiții private. Pot aplica consorții sau vehicule de proiect care reunesc companii, furnizori cloud, investitori, instituții publice și alți parteneri. Primele contracte ar trebui semnate în 2027, iar centrele selectate ar urma să înceapă operațiunile în maximum 18 luni de la semnare.
Contextul global explică de ce UE accelerează. În Statele Unite, infrastructura AI este împinsă mai ales de companii private și proiecte uriașe precum Stargate, anunțat de OpenAI, SoftBank și Oracle, cu un angajament de până la 500 de miliarde de dolari pentru centre de date AI în patru ani. În China, statul coordonează extinderea unei rețele naționale de calcul, legată de energie, centre regionale și cipuri locale. În Emiratele Arabe Unite, proiectul Stargate UAE urmărește construirea unui cluster AI de 1 GW în Abu Dhabi, ca parte a unui campus mai mare de 5 GW. Cursa AI nu mai este doar despre algoritmi, ci despre cipuri, energie, teren, cloud și control asupra infrastructurii.
Pentru Europa, problema este dublă. Pe de o parte, companiile și cercetătorii europeni au nevoie de acces la capacitate mare de calcul pentru a dezvolta modele competitive. Pe de altă parte, infrastructura AI este dominată de furnizori americani, iar hardware-ul critic vine în continuare în mare parte din afara UE. Chiar și în noul program european, Comisia a semnat scrisori de intenție cu AMD, Nvidia și Qualcomm pentru acces la cipuri. Asta arată limita reală a conceptului de suveranitate tehnologică: Europa poate încerca să controleze mai bine infrastructura și regulile de utilizare, dar rămâne dependentă de lanțuri globale de aprovizionare.
Pentru România, detaliul important este că nu apare între cele 18 state membre care au semnat acordul de achiziție comună cu EuroHPC JU pentru această etapă. Asta nu înseamnă că firmele sau cercetătorii români nu vor putea beneficia deloc de infrastructura europeană, dar arată că România nu este, cel puțin în această fază, printre statele care își asumă direct finanțarea și găzduirea acestor proiecte. Pentru o economie care vorbește tot mai des despre AI, cloud guvernamental și digitalizare, absența dintr-o astfel de inițiativă ridică întrebarea dacă România vrea doar să consume tehnologie sau să participe la infrastructura pe care aceasta se bazează.
Există și o limită energetică. Centrele de date AI consumă mult curent, au nevoie de răcire și pun presiune pe rețelele electrice. Agenția Internațională pentru Energie estimează că cererea globală de electricitate a centrelor de date se va dubla până în 2030, iar centrele optimizate pentru AI își vor tripla consumul. De aceea, succesul gigafabricilor europene nu va depinde doar de bani și cipuri, ci și de accesul la energie curată, rețele stabile, autorizări rapide și capacitatea de a folosi infrastructura pentru industrie, cercetare și administrație, nu doar pentru a bifa o ambiție politică.